Asta e...

Circula, acum vreo câtiva ani, un banc cu iz politic, azi mai actual decât oricând.

Cică un om a mers la o cursă de câini. Avea si el câtiva bani si voia să parieze. Se uita după câinii mai arătosi, mai atletici, cu gândul că ar putea fi câstigători. La un moment dat, o javră amărâtă s-a apropiat de el si i-a spus: "Pariază pe mine!" "Cum să pariez pe tine? Nu vezi ce javră esti?", i-a răspuns omul. "Ascultă-mă! Pariază pe mine si vei trăi bine!"

Omul s-a gândit putin... Totusi, animalul vorbea... Asta ar fi trebuit să însemne ceva. Până la urmă s-a lăsat înduplecat si a pariat pe amărât.

A început cursa. Javra a rămas ultima. Omul încă mai spera, până la sfârsitul cursei. Degeaba. Abia a reusit să ajungă la capăt, cu limba scoasă de un cot... Negru de furie, omul i-a spus: "Păi, bine, javră ordinară, n-ai zis tu să pariez pe tine, n-ai zis că vei învinge si că eu voi trăi bine?"

Răspunsul câinelui a fost scurt: "Asta e..."

E drept, am adaptat bancul, dar nu suficient. Probabil că o adaptare totală ar fi însemnat să vedem javra sărindu-i omului la beregată.

Ia leapsa de la slugile lui Băsescu!

Cică politistilor li s-a aplicat un chestionar cu trei întrebări:

1) Ati participat la miting?

2) Ati purtat armă la miting?

3) Cunoasteti pe cineva care a fost la miting?

Le-as adresa si eu o întrebare celor care au conceput "chestionarul":

Ce aveti, bă? Sunteti prosti? :))))

Trompetică cel viteaz

Si Trompetică renuntă la serviciile politiei. :)) Ce surpriză! :))

Iesi!!! Afară!!! Javră ordinară!!!

Ai dreptate, Alessia... Această transcriere e mult mai bună. Si sună...potrivit.

Politia si infractorul

"Iesi afară, javră ordinară!" Multi s-au simtit bine auzind aceste cuvinte strigate de politisti. Au fost câteva persoane oripilate. Si eu am avut o retinere în fata acestui limbaj, dar cred că acesta este limbajul pe care Băsescu îl întelege cel mai bine.

Au gresit cu ceva politistii? Păi, o greseală ar fi... "Iesi afară" e un pleonasm. În rest, pare OK. Cam dur, dar eliberator.

Gunoaie peste bord

Mi-a povestit cineva că într-un tramvai au urcat câtiva golani agresivi care au început să urle la toti călătorii si i-au pus să se uite pe geam. Cine îndrăznea să-i privească, era pocnit. În timp ce oamenii priveau cu forta pe ferestre, infractorii făceau ce stiau ei mai bine. Călătorii asistau înmărmuriti la scotocirea propriilor buzunare si genti. Nimeni nu crâcnea. Teama i-a paralizat.

Aceasta e senzatia pe care o trăim astăzi în România. Am votat un marinar si ne-am trezit cu piratii pe cap. O mână mi-a intrat în buzunar si am auzit glasul scrâsnit al căpitanului lor chior. Gata! S-a umplut tomberonul. E timpul să aruncăm gunoaiele peste bord.

Părintele Valerian

Pe părintele Valerian, fostul actor Dragos Pâslaru, l-am întâlnit la Mănăstirea Frăsinei... La cancelarie...unde se vând cărti si obiecte bisericesti... Niciun copil nu pleca de la dumnealui fără un dar si o vorbă bună. Fiecare mirean primea câte un sfat bun, oferit cu smerenie. "Mai tineti minte, părinte, când apăreati în filme cu pistoale si înconjurat de femei?", i-a spus odată, în glumă, un tânăr vizitator. Părintele i-a zîmbit blând. Sunt vremuri trecute, îngropate. Acum priveste spre Cer si spre toti cei care trec pragul mănăstirii, iar rugăciunile sale ne cuprind pe noi toti. În ultimul timp, se pare că s-a retras în pustie... Cât timp mai avem astfel de oameni, nu suntem pierduti, ca popor.

Din când în când îl văd la televizor... Pistolar vestit... Îmi amintesc zâmbetul lui bun si iubirea cu care ne primea pe toti. Stiu că părintele e undeva, în munti, si se roagă pentru noi. Tine-l, Doamne, că tot mai putini sunt ca el!

Rădasca si clestii tehnologiei

Acum câtva timp, plimbându-mă prin pădure, am văzut o rădască. M-am oprit, mirat parcă... Rădasca... O insectă de care uitasem. În copilărie, fascinati de clestii ei, ne imaginam lupte între tabere de astfel de vietuitoare...

Ce ciudat! Aproape că nu mai credeam că există rădasca. Parcă a dispărut odată cu maturizarea mea. Cât de mult m-am îndepărtat de natură! Mă gândeam la copilasii nostri. Mai au ei sansa de a se bucura de contactul cu pădurea, cu câmpurile, cu dealurile, cu muntii, cu văile...? Nu doar să le vadă, ci să le simtă... Doar turismul mai înseamnă apropierea de natură pentru unii dintre ei. Dar mirosul de noroi, de praf, de iarbă proaspăt cosită, de bălegar? Dar mâinile înnegrite de cojile de nuci, juliturile cătărătorilor în copaci, răsina rămasă pe haine? Dar hârjonelile în frunze ruginii?

Azi avem internetul, dar viata unde e?

Bunicuta

Astăzi am fost în vizită la o bunicută. Trăieste de 50 de ani în căsuta ei frumos aranjată. În urmă cu câtiva ani i-a murit sotul. Este îngrijită de rude. De obicei veselă si cochetă, azi m-a primit cu o cipilică pe căpsor, cu o privire pierdută... Văzându-mă, a început să plângă. Toată lumea s-a mirat că îsi amintea numele meu, deoarece în ultimul timp amnezia îi devenise din ce în ce mai pregnantă si mai extinsă.

Cu ochii în lacrimi, mă implora: "Te rog! Ajută-mă! Vreau să merg acasă. Nu mă pot obisnui aici." Asta se întâmpla în chiar casa dumneaei. Am prins-o de mână si mi-a strâns-o cu căldură. Era tot ce puteam să fac.

Dincolo de dementa senilă a bunicutei, m-au tulburat cuvintele pe care le rostea. Să simti că nu esti acasă în casa ta...

Mi-am amintit cum Andrei Plesu scria în "Jurnalul de la Tescani" că "îmbătrînirea e mai curînd recuperatoare: lucrează în ea dizolvantul misterios al morţii care se apropie, presentimentul teribil al unei noutăţi…".

De asemenea, la Mănăstirea Frăsinei l-am întâlnit pe părintele Valerian, fostul actor Dragos Pâslaru, un călugăr întelept, blând si plin de iubire. Vorbindu-ne despre crestini, ne spunea că trăiesc în lume, dar nu sunt din ea, că sunt doar călători pe aici, în drumul spre casa cerească...

Venită în vizită pe la noi, o fostă colegă si prietenă de-a sotiei mele, astăzi călugărită, referindu-se la sentimentul de sigurantă pe care ti-l dă casa ta, spunea, de asemenea, că, toate fiind trecătoare pe pământ, casa noastră nu este aici.

Vedem cu totii cum oamenii vin si se duc, cum casele se ridică si sunt dărâmate după un timp, altele noi luându-le locul.

În dementa ei, draga bunicută, simtea, totusi, că nu aici e casa ei, desi a trăit atâtia ani în ea. La 84 de ani, treptat-treptat, sentimentul de străin în această lume a contropit-o. Nu am putut să-i dăruiesc decât afectiunea mea. Mi-a strâns mâna, apoi am lăsat-o cu rudele, întelegând că suntem trecători si că, desi ne simtim bine în anumite locuri, doar iubirea si dorul vesniciei ne duc cu adevărat acasă.

Orasul copilăriei

Ieri mi-am vizitat orasul copilăriei. A fost o întreagă aventură emotională să trec prin piata de legume. În copilărie, mergeam în piată cu părintii mei si îmi plăcea să privesc chipurile oamenilor, să-i aud cum povestesc poznas, cum se târguiesc si cum îsi omoară timpul glumind. Vinetele mari, cepele aranjate frumos în funii, rosiile cărnoase, pepenii grămadă... Toate păreau neschimbate... Până când...am trecut pe lângă un fost coleg. Ceva din privirea lui îmi spunea că-l cunosc. A tresărit usor, dar a trecut mai departe, fără să ne salutăm. Mai încolo, o colegă de bancă din clasa a IV-a s-a oprit, vorbăreată, să ne povestească parcă tot ce pierdusem în tot acesti ani, plecat fiind. Multe, chiar foarte multe... Povestindu-mi, constatam cum timpul s-a asternut asupra ei. Nici pe mine nu m-a iertat, dar eram obisnuit. Pe ea nu o mai văzusem din clasa a VIII-a. Un sfert de vesnicie...

Orasul copilăriei mele... Acum îmi pare boem, romantic... Îi apreciez fiecare strădută si îi iubesc si pe oamenii pe care i-am uitat. Tot ce părea banal, acum capătă o altă semnificatie. Adversităti mari s-au topit, îndrăgosteli în fasă s-au stins... Au rămas doar iubirea si urmele din suflet, urme pe care le-au lăsat oameni frumosi, unii nestiind.

Oriunde as merge, sunt de aici, din orasul copilăriei mele. Si îi duc cu mine pe toti cei care sunt de-ai lui. Aici e începutul iubirii. Orasul meu va creste si loc e pentru toată lumea. Veniti să-l vizitati!

Cu masca pe frunte...

Acum două zile am avut o amărăciune. Mă gândeam dacă să scriu sau nu pe blog, dacă să mă dezvălui asa sau nu. Am ales să public. De ce? Pentru că mi-am făcut prieteni printre voi, pentru că, la fel ca noi toti, sufăr, sunt vesel, uneori sunt fericit, alteori romantic sau revoltat... Sunt în multe feluri, asa cum si voi sunteti.

Într-un fel, asa cum făceam în copilărie, mi-am ridicat masca pe frunte si am stat de vorbă... Mi-a plăcut să fac asta si v-am simtit aproape. Chiar si "anonimul" jucător m-a întepat într-un mod prietenesc, asa cum întelege el că ar fi prietenia.

Am mai văzut că unii ati simtit o discrepantă între "zorroidie" si amărăciune, altii m-ati îndemnat să mă ridic. Ei bine, de căzut nu am căzut si nimeni nu trebuie să se astepte la renuntare. Asteptati-vă să mă dezvălui, pas cu pas, cu bune si cu rele, cu "zorrisme" si tristeti, cu veselie si cu ironii, cu romantisme si cu...tot ceea ce simt. Ei, poate nu chiar cu tot... O picătură de mister mai trebuie păstrată. Din motive...desculte. :)

Daruri sunt toate

Ce ciudat! Am scris multe articole si nimeni nu mi-a sărit la beregată. Mi-a slăbit putin tonusul si cineva mi s-a înfipt direct la carotidă. Prietenii, însă, mi-au fost aproape si fiecare vorbă bună a contat... Le primesc pe toate ca pe niste daruri. Depresia e o reactie la o situatie neplăcută, încurajările si cuvintele de suflet sunt ingredientele unui balsam al inimii, iar sutul în fată e impulsul de care aveam nevoie ca să mă ridic. Fără el, poate că m-as fi odihnit prea mult în patul de puf si trandafiri. Vă multumesc! Atât prietenilor de suflet, cât si celui care mi-a dat impulsul de a mă ridica mai repede.

Zile...

Sunt zile în care simti că se trage linie si plătesti pentru tot ce ai făcut... Sunt zile în care neputinta mută e mai evidentă decât oricând, zile în care hâdul pe care l-ai lăsat să crească îti rânjeste si nu mai ai reactie... Zile...

Proxeneti de partid si de stat

În disperare de cauză, în plin blocaj de idei si în floarea crizei morale, lichelutele au fătat proiectul de lege privind legalizarea prostitutiei. Argumente pro am auzit destule. Singurul care, din punctul meu de vedere, stă în picioare ar fi acela că se doreste controlarea fenomenului, atât din punct de vedere medical, cât si social, inclusiv juridic. Aspectul financiar, însă, cel care cred că furnizează principala motivatie, scoate în evidentă întreaga murdărie morală a clasei politice conducătoare.

"Să scoatem bani pe fetite!" Ideea asta a fost scoasă si pe gura celor care,cică, s-ar îngriji de promovarea turismului românesc. Statul îsi descoperă, iată, menirea de proxenet. Da, statul român devine un proxenet. Dacă asta ne spun cei pe care îi conducem, că, pentru a face bani, prostitutia e bună, ce să creadă niste băieti sau niste fete din scoala generală, cea care nu-i prea plăcea presedintelui? Că sărăcia e mare. Prostitutie? De ce nu?Tot ne prostituăm pe toate planurile.

De ce îsi permit toate acestea? Pentru că pot. Pentru că guvernează o tară de legume si legumele nu se revoltă. Doar se usucă.

O slană de poveste

Pandhora ne-a invitat să gustăm un porumbel gătit de însusi Păstorel. Am gustat putin din...aerul boem, dar...as prefera o bucată sănătoasă de slană prăjită la jar. Cât basm si câtă poezie în jurul unui foc fără grătar, fără mititei, fără tocană... Doar cu slănină, cu câteva picioci coapte, cu multă bucurie si cu povesti de neuitat...

Hmmm... O mai fi rămas vreo bucătică de hulub?

O lectie...

Astăzi am primit o lectie... Vrăjit de cuvintele de apropiere postate de Lorelei ieri, am trecut-o urgent pe lista de bloguri, desi nu prea eram de acord cu ideea articolului care era postat atunci pe blogul ei. Azi dimineată, trezindu-mă, am citit în capătul listei titlul noului articol scris de Lorelei si, fără să-i citesc textul, i-am eliminat blogul de pe listă.

Da...e o lectie de care aveam nevoie. Despre...superficialitate si, poate, despre ipocrizie. Mă gândeam că...dacă o prietenă ar fi spus cu năduf ceea ce a scris Lorelei în capul articolului, as fi râs și nicidecum nu m-as fi supărat si nici n-as fi rosit. Pe blog, însă, nu a fost asa. Poate pentru că îmi imaginam că limbajul scris ar trebui să respecte alte norme. Mă rog... Cred că si limbajul verbal ar putea să le respecte, dar... Verba volant, scripta manent... Poate, dacă ar rămâne undeva înregistrat ceea ce vorbim, am vorbi mult mai îngrijit, mai putin colorat si mai...nefiresc. De ce oare? Că tot noi suntem, chiar dacă nu ne vedem si din afară. Da, e vorba de un strop de ipocrizie.