Cele mai mari valori ale crestinismului sunt credinta, dragostea si nădejdea. Dintre acestea, dragostea este cea mai apreciată, fiind singura eternă. În momentul în care vom ajunge în fata Lui Dumnezeu, credinta se va transforma în certitudine, nici de nădejde nu vom mai avea nevoie, căci vom ajunge ca Cel în care ne-am pus nădejdea. Singura care va rămâne va fi dragostea. E drept, va fi eliberată de erotism si de tot felul de dulcegării, dar va fi vesnică si puternică: iubirea crestină. Uneori, o gustăm încă de aici. Un părinte de la Athos spunea că uneori Dumnezeu ne dă câte o prăjiturică din marea Sa cofetărie. Aici, noi am simtit nevoia să o împărtim în tot felul de iubiri, dar izvorul ei este la Dumnezeu.
ai trecut deja pe un alt palier...cel definitiv serios... commentul meu a facut referire strict la melodia postata de tine... cat despre erotism...daca nu ar avea rolul lui nu ar exista... asa cum lucrurile rele si urate nu fac decat sa releve ce e bun si frumos... noi doar facem alegeri...bune sau rele... ne apartin si ar trebui sa invatam si sa ni le asumam...
Eu nu am spus că nu are rolul lui. Ne bucurăm de el. Ideea e că erotismul se diminuează încet, cu timpul, dar iubirea rămâne. Plesu spunea că îmbătrânirea e o transformare adaptativă. Vrând-nevrând, oamenii se pregătesc pentru trecerea în viata de apoi. Dacă, pe lângă erotism, au cultivat si iubirea, rămâne ceva, dacă nu, nu. De fapt, rămâne, dar prea putin. Ai văzut oameni îmbătrâniti în rele? Eu da. Din păcate, prea multi.
Zorro dragă, eu cred că iubirea nu sfârşeşte la modul definitiv şi iremediabil, ci că este doar într-o continuă devenire, asemenea Vieţii înseşi. Altfel spus, nu încetezi, de fapt, să iubeşti pe cineva care a fost parte din tine, ci doar îl iubeşti în alt mod - la o nouă altitudine de gând, de trăire, de dorinţă etc. Desigur, mă refer aici la iubirea care este...iubire, iubire autentică, şi nu altceva.
Şi mai cred că ea, iubirea, este unică, aşa cum unic este fiecare dintre noi. Nu cred că poţi iubi de două ori la fel, aşa cum nu poţi fi iubit la fel de două sau mai multe persoane.
Acum trebuie, desigur, şi să ne delimităm cumva orizontul discuţiilor, că altfel riscăm să ameţim ţopăind bezmetic de pe un plan/nivel pe altul al acestui concept. :)
Pentru început, eu una promit să discut cu voi, cu tine şi cu prietenii tăi de aici, absolut deschis, sincer, pornind de la propria experienţă (şi s-ar zice că aş avea una suficient de complexă:) şi menţinându-mă în planul concretului, fără prea multă zbânţuială în abstract.
Nu sunt foarte sigură la ce te gândeşti când te referi la un alt plan. Eu cred în existenţa unor niveluri diferite de realitate, cu zone de întrepătrundere, cu zone net distincte, fiecare palier avându-şi propriile legităţi. Cea mai presus de toate, cea care le supraodonează fiind...Iubirea.
Ştii, am fost de-a dreptul şocată la un moment dat când am citit spusele unui Părinte al Bisericii. Nu sunt foarte sigură, dar cred că despre Sf. Maxim Mărturisitorul este vorba. El spunea undeva că "Iubirea este una din principalele surse ale...păcatului"! Şi nu se referea la relele/ispitele obişnuite ale vieţii omului, ci vorbea chiar despre iubirea curată, creştină.
Ei bine, ideea era că principala greşeală a omului constă în "dezordinea în iubire". Pe scurt, să ştii iubi cu dreaptă măsură pe fiecare pe nivelul la care el se află: pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, pe om ca pe om, o idee, un ideal etc exact ca ceea ce sunt. Când amestecăm în minte şi în suflet aceste planuri, spunea el, "dezordinea" creată nu poate fi receptată decât ca suferinţă.
E drept ce spui. Deseori suntem tentati să-l divinizăm pe cel pe care-l iubim, să-l punem în locul Lui Dumnezeu, uneori fără să ne dăm seama. Iubirea, însă, e iubire si doar noi o împărtim în categorii. Dacă asta ne aduce ordine, e de bine.
Da, dar şi ordinile acestea au tot fost...ordonate şi re-ordonate, s-au tot construit şi dărâmat, cu acelaşi entuziasm şi totdeauna cu cele mai bune intenţii, diferite "scări ale valorilor", virtuţilor şi păcatelor, încât am ajuns să ne tot "mâncăm capetele" ca să demonstrăm a cui ordine e mai bună, mai corectă :)
Iubirea nu are legatura cu ratiunea...si sa asezi omul iubit in locul Divinitatii mi se pare nepotrivit... Si ca sa raspund intrebarii tale...daca ai sansa de a gasi omul care sa te completeze...atunci...iubirea nu are cum sa se sfarseasca...ea va fi o continua impletire a unuia cu celalalt...cred ca asa arata Paradisul...o armonie intre doua suflete :) Tot ce pot spune e ca nu am fost atat de norocoasa...si in cazul meu ca si a multor alti oameni...iubirea...se disipa...pasiunea paleste...si ramane o amintire frumoasa a ceea ce a fost atat cat a fost...daca ai intelepciunea de a te opri la timp ca sa nu se piarda acel sambure care nu si-a avut fructul sau... Eu am fost inteleapta....
Pandhora, Mie una nu mi-a plăcut niciodată ideea aceasta a "completării" de către celălalt. Pentru că nu am crezut niciodată că eu am venit aici...jumătate de om :)
Ca urmare, nici genul de prezentare a soţului/soţiei : "Iată jumătatea mea!" nu am agreat-o. Motiv pentru care subliniez mereu: "Iată ce RĂMÂNE din om după căsătorie, na!" :)))
Eu una mi-am reprezentat mereu cuplul "perfect" după imaginea partenerilor de...dans: două fiinţe ÎNTREGI, două libertăţi care găsesc fără nici un efort momentul şi împrejurările cele mai potrivite şi pentru o învârtejeală nebună, şi pentru mlădierile necesare, şi pentru...pauzele de respiro :)
Zorro, E de meditat, într-adevăr! Când eu am făcut-o, am descoperit o brambureală în ograda mea, de mi-am pus mâinile în cap! CONVINSĂ fiind până atunci că la mine fiecare lucruşor şade pe raftul ori sertăraşul lui cel mai potrivit :))
Voi încerca să găsesc mai exact locul în care am citit despre subiectul cu pricina şi am să-ţi spun.
Cred că noi ne-am născut cu dor de Paradis. Acolo e Iubire nemărginită... De aceea, ne bucurăm de fiecare fir de iubire si vedem în el un colt de Eden.
Într-o "experienţă pe pragul morţii" pe care am avut-o de foarte tânără, trăirea fundamentală şi de neuitat a fost cea de "dizolvare" într-un Bine absolut, într-un ocean de Iubire. De aici, poate, şi convingerea mea nestrămutată de atunci încoace cum că dacă doi oameni ajung să se iubească la modul autentic, ceva din fiecare se "dizolvă" în celălalt şi, oricât ar vrea vreunul ulterior, partea aceea a celuilalt devenită a sa, a fiinţei sale profunde, esenţiale, rămâne acolo, dizolvată în el, în tot şi toate câte este el pe mai departe, "până la sfârşitul vremurilor". Este, cred, o pre-gustare a Edenului din care fiecare se va împărtăşi pe deplin, dar ceva mai târziu...
alessia: nu m-am gandit niciodata ca acea "completare" se datoreaza unei lipse din intreg...dar teoretic dreptatea e de partea ta :) in fond... atunci cand intalnim omul potrivit constatam ca se pliaza pe ce avem noi...pe ce suntem noi si poate de aici decurge ideea de...jumatate (re)gasita... mie imi place aceasta idee a desavarsirii intregului... nu o sa spun ca doua jumatati formeaza un intreg...o sa spun ca doua entitati isi perfecteaza intregul :)
Pandhora dragă, să ştii şi tu că eu am ÎNTOTDEAUNA dreptate şi că înţelegerile mele sunt TOTDEAUNA pe cât de profunde, pe atât de înalte.
Atâta doar că aceste minunate calităţi ale mele (trebuie să recunoşti asta, na!:) sunt verificabile NUMAI când mă găsesc în situaţia de a-mi dea seama cât am fost şi sunt EU de...tăntăloaică! :)))
Îmi place tare mult spusa ta, cum că în iubire "două entităţi îşi perfectează întregul"!
Şi cred că o pot face mai ales fiindu-şi una alteia "oglindă", dându-şi reciproc necesara şansă de a se vedea exact aşa cum este: un întreg, o "corolă de minuni a lumii" prin însuşi faptul existenţei sale, chiar dacă un întreg totdeauna perfectibil.
Dragă Zorro, tare frumos spuneai şi tu că "noi ne-am născut cu dor de Paradis. Acolo e Iubire nemărginită... De aceea, ne bucurăm de fiecare fir de iubire si vedem în el un colt de Eden"!
Experienţa aceea a mea de "dincolo", de care vă povesteam, a fost aşa de copleşitoare şi rămasă aproape intactă ca trăire şi prin percepţia avută atunci a..."aerului", a "atmosferei" luminos-sidefie, VII care mă împresura, clipă de clipă mai mult, cu un fel de duuulce, minunat, minunat de dulce alinare. Mă simţeam îmbrăţişată de-un...zâmbet. Şi nu mai puteam decât să zâmbesc. Fericită. O fericire care, aici, poţi avea ocazia s-o (re)trăieşti extrem de rar şi doar fulgurant.
Ce voiam să spun, de fapt, este că de atunci încoace, eu cred cu toată fiinţa mea că FIECARE om vine aici purtând pe aripile sufletului său un strat mai gros sau mai subţire din pulberea aceea VIE din Rai şi că puterea ei alinătoare/"mântuitoare" este EVIDENTĂ mai ales în...îmbrăţişare: în cea părintească şi în cea filială; în cea frăţească şi în cea a vechilor camarazi ori a adevăraţilor prieteni; în cea (aşa de rară, la noi, din păcate!) a medicului căruia chiar îi pasă de suferinţa celui ce-i cere ajutorul; a educatoarei care preia, dimineaţa, din braţele mamei ori ale tatălui, copilul încă somnoros şi înlăcrimat; ba chiar în cea metamorfozată în cuvintele noastre, în sunetele ori imaginile naturii sau create de noi avându-le ca model, ori, poate, reverberând mai presus de acestea toate, într-un...dans.
Poate că acesta este şi rostul întânirilor noastre "întru omenie": să ne dăruim reciproc, cu Bucurie, să cuminecăm pulberea de Rai ce-o purtăm cu noi, chiar şi-atunci când uităm cu totul de existenţa ei.
Despre NDE (near death experiences)(ceea ce povestea Alessia) si alte planuri / dimensiuni / niveluri ale realitatii, se afla pe "you tube" cateva emisiuni ce il au ca invitat pe Ionel Mohirta.
Am scris de dimineaţă un comentariu. Nu ştiu dacă s-a înregistrat la tine, fiindcă mie mi-a apărut înştiinţarea: "The requested URL /comment.g... is too large to process." :(
alessia: ai o sensibilitate deosebita si-probabil-datorita experientei tale extrasenzoriale,o perceptie mai aparte a ceea ce insemnam noi ca haine ale sufletului... ai avut sansa sa stii care iti va fi locul...nu mai conteaza cand se va intampla asta...conteaza ca il meriti :)
Superbă melodie! De vis!
RăspundețiȘtergereDa! Superb!
RăspundețiȘtergereDa, frumoasă melodie! Întrebarea e: când e sfârsitul iubirii?
RăspundețiȘtergerenicodata, niciodata nu trebuie sa fie...
RăspundețiȘtergereinvaluitoare...minunat da tandra si frumoasa melodie...
RăspundețiȘtergeresfarsitul...nu ar trebui sa existe the end...dar....exista...
Da? :( Eu cred că nu. :)
RăspundețiȘtergerece bine ca macar tu crezi asta :)
RăspundețiȘtergereCele mai mari valori ale crestinismului sunt credinta, dragostea si nădejdea. Dintre acestea, dragostea este cea mai apreciată, fiind singura eternă. În momentul în care vom ajunge în fata Lui Dumnezeu, credinta se va transforma în certitudine, nici de nădejde nu vom mai avea nevoie, căci vom ajunge ca Cel în care ne-am pus nădejdea. Singura care va rămâne va fi dragostea. E drept, va fi eliberată de erotism si de tot felul de dulcegării, dar va fi vesnică si puternică: iubirea crestină. Uneori, o gustăm încă de aici. Un părinte de la Athos spunea că uneori Dumnezeu ne dă câte o prăjiturică din marea Sa cofetărie. Aici, noi am simtit nevoia să o împărtim în tot felul de iubiri, dar izvorul ei este la Dumnezeu.
RăspundețiȘtergereai trecut deja pe un alt palier...cel definitiv serios...
RăspundețiȘtergerecommentul meu a facut referire strict la melodia postata de tine...
cat despre erotism...daca nu ar avea rolul lui nu ar exista...
asa cum lucrurile rele si urate nu fac decat sa releve ce e bun si frumos...
noi doar facem alegeri...bune sau rele...
ne apartin si ar trebui sa invatam si sa ni le asumam...
Eu nu am spus că nu are rolul lui. Ne bucurăm de el. Ideea e că erotismul se diminuează încet, cu timpul, dar iubirea rămâne. Plesu spunea că îmbătrânirea e o transformare adaptativă. Vrând-nevrând, oamenii se pregătesc pentru trecerea în viata de apoi. Dacă, pe lângă erotism, au cultivat si iubirea, rămâne ceva, dacă nu, nu. De fapt, rămâne, dar prea putin. Ai văzut oameni îmbătrâniti în rele? Eu da. Din păcate, prea multi.
RăspundețiȘtergere:(
RăspundețiȘtergeree trist...prea trist ce spui...
in ultimul timp zambesti mai rar...
de ce?
Ei, na. :) Am fost doar mai ocupat. :) Nu stiu dacă e atât de trist. Eu spuneam doar că e important să iubim, căci iubirea e singura noastră zestre.
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergere:))
RăspundețiȘtergereDe zâmbit, zâmbesc, dar să mai si râd... La 1 noaptea? De ce nu? :)) Dar în soaptă, bine? :)) Se poate?
RăspundețiȘtergereNuma' că îmi trebuie un motiv. Nu?
RăspundețiȘtergereIncerc sa se poata. :)
RăspundețiȘtergereNu stiu ce sa ma fac cu motivul. Da ?
Eu as râde, da' dacă zice Pandhora că era un râs nervos, găsesti tu ceva, bine? :))))
RăspundețiȘtergereIsteric ?!?
RăspundețiȘtergereSe poate ? :))))
Ei, nici chiar isteric. Uite că-ti găsisi motivul. :))
RăspundețiȘtergereFiresc nu-i bine, ca-i trecut de ora 1 ..., nervos e compromitator, isteric e prea mult ...
RăspundețiȘtergere:)
pentru ca aseara am iesit destul de repede si am pierdut ce a urmat iti spun acum...eu zic ca e bine sa te "vad" razand...:)
RăspundețiȘtergerebuna dimineata :)
Dar tu, Pandhora, ce crezi despre sfârsitul iubirii? :)
RăspundețiȘtergereZorro dragă, eu cred că iubirea nu sfârşeşte la modul definitiv şi iremediabil, ci că este doar într-o continuă devenire, asemenea Vieţii înseşi. Altfel spus, nu încetezi, de fapt, să iubeşti pe cineva care a fost parte din tine, ci doar îl iubeşti în alt mod - la o nouă altitudine de gând, de trăire, de dorinţă etc.
RăspundețiȘtergereDesigur, mă refer aici la iubirea care este...iubire, iubire autentică, şi nu altceva.
Şi mai cred că ea, iubirea, este unică, aşa cum unic este fiecare dintre noi. Nu cred că poţi iubi de două ori la fel, aşa cum nu poţi fi iubit la fel de două sau mai multe persoane.
Acum trebuie, desigur, şi să ne delimităm cumva orizontul discuţiilor, că altfel riscăm să ameţim ţopăind bezmetic de pe un plan/nivel pe altul al acestui concept. :)
Pentru început, eu una promit să discut cu voi, cu tine şi cu prietenii tăi de aici, absolut deschis, sincer, pornind de la propria experienţă (şi s-ar zice că aş avea una suficient de complexă:) şi menţinându-mă în planul concretului, fără prea multă zbânţuială în abstract.
Cu alte cuvinte, dragă Alessia, crezi că sfârsitul iubirii coincide cu sfârsitul vietii?
RăspundețiȘtergereCum eu nu cred că viaţa are sfârşitul aici, implicit nu cred nici că iubirea îşi are aici sfîrşitul.
RăspundețiȘtergereAsa cred si eu. :)
RăspundețiȘtergereSi crezi că e vorba despre un alt plan?
RăspundețiȘtergereNu sunt foarte sigură la ce te gândeşti când te referi la un alt plan. Eu cred în existenţa unor niveluri diferite de realitate, cu zone de întrepătrundere, cu zone net distincte, fiecare palier avându-şi propriile legităţi. Cea mai presus de toate, cea care le supraodonează fiind...Iubirea.
RăspundețiȘtergereŞtii, am fost de-a dreptul şocată la un moment dat când am citit spusele unui Părinte al Bisericii. Nu sunt foarte sigură, dar cred că despre Sf. Maxim Mărturisitorul este vorba.
El spunea undeva că "Iubirea este una din principalele surse ale...păcatului"!
Şi nu se referea la relele/ispitele obişnuite ale vieţii omului, ci vorbea chiar despre iubirea curată, creştină.
Ei bine, ideea era că principala greşeală a omului constă în "dezordinea în iubire". Pe scurt, să ştii iubi cu dreaptă măsură pe fiecare pe nivelul la care el se află: pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, pe om ca pe om, o idee, un ideal etc exact ca ceea ce sunt.
Când amestecăm în minte şi în suflet aceste planuri, spunea el, "dezordinea" creată nu poate fi receptată decât ca suferinţă.
E drept ce spui. Deseori suntem tentati să-l divinizăm pe cel pe care-l iubim, să-l punem în locul Lui Dumnezeu, uneori fără să ne dăm seama. Iubirea, însă, e iubire si doar noi o împărtim în categorii. Dacă asta ne aduce ordine, e de bine.
RăspundețiȘtergereDa, dar şi ordinile acestea au tot fost...ordonate şi re-ordonate, s-au tot construit şi dărâmat, cu acelaşi entuziasm şi totdeauna cu cele mai bune intenţii, diferite "scări ale valorilor", virtuţilor şi păcatelor, încât am ajuns să ne tot "mâncăm capetele" ca să demonstrăm a cui ordine e mai bună, mai corectă :)
RăspundețiȘtergereDeh, ăştia suntem noi, oamenii! :)
Iubirea nu are legatura cu ratiunea...si sa asezi omul iubit in locul Divinitatii mi se pare nepotrivit...
RăspundețiȘtergereSi ca sa raspund intrebarii tale...daca ai sansa de a gasi omul care sa te completeze...atunci...iubirea nu are cum sa se sfarseasca...ea va fi o continua impletire a unuia cu celalalt...cred ca asa arata Paradisul...o armonie intre doua suflete :)
Tot ce pot spune e ca nu am fost atat de norocoasa...si in cazul meu ca si a multor alti oameni...iubirea...se disipa...pasiunea paleste...si ramane o amintire frumoasa a ceea ce a fost atat cat a fost...daca ai intelepciunea de a te opri la timp ca sa nu se piarda acel sambure care nu si-a avut fructul sau...
Eu am fost inteleapta....
@ Alessia
RăspundețiȘtergereMda, asta cam asa e. :)
@ Pandhora
Paradisul? Doar pentru doi? Si apoi păleste? Hmmm... Ceva nu functionează. :)
@ Alessia
RăspundețiȘtergereE de meditat la "dezordinea în iubire"... Chiar m-ai pus pe gânduri.
ei si tu...nu doar pentru doi...dar SI pentru cei doi :)
RăspundețiȘtergerePandhora,
RăspundețiȘtergereMie una nu mi-a plăcut niciodată ideea aceasta a "completării" de către celălalt.
Pentru că nu am crezut niciodată că eu am venit aici...jumătate de om :)
Ca urmare, nici genul de prezentare a soţului/soţiei : "Iată jumătatea mea!" nu am agreat-o. Motiv pentru care subliniez mereu: "Iată ce RĂMÂNE din om după căsătorie, na!" :)))
Eu una mi-am reprezentat mereu cuplul "perfect" după imaginea partenerilor de...dans: două fiinţe ÎNTREGI, două libertăţi care găsesc fără nici un efort momentul şi împrejurările cele mai potrivite şi pentru o învârtejeală nebună, şi pentru mlădierile necesare, şi pentru...pauzele de respiro :)
Zorro,
E de meditat, într-adevăr!
Când eu am făcut-o, am descoperit o brambureală în ograda mea, de mi-am pus mâinile în cap! CONVINSĂ fiind până atunci că la mine fiecare lucruşor şade pe raftul ori sertăraşul lui cel mai potrivit :))
Voi încerca să găsesc mai exact locul în care am citit despre subiectul cu pricina şi am să-ţi spun.
Cred că noi ne-am născut cu dor de Paradis. Acolo e Iubire nemărginită... De aceea, ne bucurăm de fiecare fir de iubire si vedem în el un colt de Eden.
RăspundețiȘtergereÎntr-o "experienţă pe pragul morţii" pe care am avut-o de foarte tânără, trăirea fundamentală şi de neuitat a fost cea de "dizolvare" într-un Bine absolut, într-un ocean de Iubire.
RăspundețiȘtergereDe aici, poate, şi convingerea mea nestrămutată de atunci încoace cum că dacă doi oameni ajung să se iubească la modul autentic, ceva din fiecare se "dizolvă" în celălalt şi, oricât ar vrea vreunul ulterior, partea aceea a celuilalt devenită a sa, a fiinţei sale profunde, esenţiale, rămâne acolo, dizolvată în el, în tot şi toate câte este el pe mai departe, "până la sfârşitul vremurilor".
Este, cred, o pre-gustare a Edenului din care fiecare se va împărtăşi pe deplin, dar ceva mai târziu...
alessia: nu m-am gandit niciodata ca acea "completare" se datoreaza unei lipse din intreg...dar teoretic dreptatea e de partea ta :)
RăspundețiȘtergerein fond... atunci cand intalnim omul potrivit constatam ca se pliaza pe ce avem noi...pe ce suntem noi si poate de aici decurge ideea de...jumatate (re)gasita...
mie imi place aceasta idee a desavarsirii intregului...
nu o sa spun ca doua jumatati formeaza un intreg...o sa spun ca doua entitati isi perfecteaza intregul :)
Bună dimineaţa! :)
RăspundețiȘtergerePandhora dragă, să ştii şi tu că eu am ÎNTOTDEAUNA dreptate şi că înţelegerile mele sunt TOTDEAUNA pe cât de profunde, pe atât de înalte.
Atâta doar că aceste minunate calităţi ale mele (trebuie să recunoşti asta, na!:) sunt verificabile NUMAI când mă găsesc în situaţia de a-mi dea seama cât am fost şi sunt EU de...tăntăloaică! :)))
Îmi place tare mult spusa ta, cum că în iubire "două entităţi îşi perfectează întregul"!
Şi cred că o pot face mai ales fiindu-şi una alteia "oglindă", dându-şi reciproc necesara şansă de a se vedea exact aşa cum este: un întreg, o "corolă de minuni a lumii" prin însuşi faptul existenţei sale, chiar dacă un întreg totdeauna perfectibil.
Dragă Zorro, tare frumos spuneai şi tu că "noi ne-am născut cu dor de Paradis. Acolo e Iubire nemărginită... De aceea, ne bucurăm de fiecare fir de iubire si vedem în el un colt de Eden"!
Experienţa aceea a mea de "dincolo", de care vă povesteam, a fost aşa de copleşitoare şi rămasă aproape intactă ca trăire şi prin percepţia avută atunci a..."aerului", a "atmosferei" luminos-sidefie, VII care mă împresura, clipă de clipă mai mult, cu un fel de duuulce, minunat, minunat de dulce alinare. Mă simţeam îmbrăţişată de-un...zâmbet. Şi nu mai puteam decât să zâmbesc. Fericită. O fericire care, aici, poţi avea ocazia s-o (re)trăieşti extrem de rar şi doar fulgurant.
Ce voiam să spun, de fapt, este că de atunci încoace, eu cred cu toată fiinţa mea că FIECARE om vine aici purtând pe aripile sufletului său un strat mai gros sau mai subţire din pulberea aceea VIE din Rai şi că puterea ei alinătoare/"mântuitoare" este EVIDENTĂ mai ales în...îmbrăţişare: în cea părintească şi în cea filială; în cea frăţească şi în cea a vechilor camarazi ori a adevăraţilor prieteni; în cea (aşa de rară, la noi, din păcate!) a medicului căruia chiar îi pasă de suferinţa celui ce-i cere ajutorul; a educatoarei care preia, dimineaţa, din braţele mamei ori ale tatălui, copilul încă somnoros şi înlăcrimat; ba chiar în cea metamorfozată în cuvintele noastre, în sunetele ori imaginile naturii sau create de noi avându-le ca model, ori, poate, reverberând mai presus de acestea toate, într-un...dans.
Poate că acesta este şi rostul întânirilor noastre "întru omenie": să ne dăruim reciproc, cu Bucurie, să cuminecăm pulberea de Rai ce-o purtăm cu noi, chiar şi-atunci când uităm cu totul de existenţa ei.
O zi SUPERBĂ! :)
Near topic
RăspundețiȘtergereDespre NDE (near death experiences)(ceea ce povestea Alessia) si alte planuri / dimensiuni / niveluri ale realitatii, se afla pe "you tube" cateva emisiuni ce il au ca invitat pe Ionel Mohirta.
Am scris de dimineaţă un comentariu.
RăspundețiȘtergereNu ştiu dacă s-a înregistrat la tine, fiindcă mie mi-a apărut înştiinţarea:
"The requested URL /comment.g... is too large to process."
:(
alessia: ai o sensibilitate deosebita si-probabil-datorita experientei tale extrasenzoriale,o perceptie mai aparte a ceea ce insemnam noi ca haine ale sufletului...
RăspundețiȘtergereai avut sansa sa stii care iti va fi locul...nu mai conteaza cand se va intampla asta...conteaza ca il meriti :)
e melodia mea preferata de la Leonard Cohen! superba!!!
RăspundețiȘtergere