sâmbătă, 31 iulie 2010

Melancoliile noastre

Melancolia e o stare de tristete colorată romantic. Uneori, e un semn al depresiei, alteori un refugiu, o reactie la un eveniment dureros sau, pur si simplu un semnal că existăm, ori chiar o formă de manipulare a celor din jurul nostru.

Există terapeuti care, atunci când încep procesul de recuperare cu clientii lor, evaluează în primul rând beneficiile pe care le au acestia din propria suferintă. Unii dintre ei s-au adaptat atât de bine, încât dansează cu melancolia, o pun la treabă si apoi o fac accesoriu de nelipsit, dându-le un aer sic.

Desigur, există suferintă în fiecare formă de depresie, uneori extremă. Acesti oameni au nevoie de atentie si, câteodată, de tratament, dar, să nu uităm: depresia poate fi o chestiune de atitudine. Oamenii depresivi nu au mai multe experiente negative în viată decât ceilalti, dar le interpretează colorându-le în negru.

Să nu lăsăm niciun gând rău să ne tulbure mai mult de câteva secunde! Căutând cele bune în tot ceea ce ni se întâmplă, ne păstrăm optimisti si devenim izvoare de bucurie pentru cei din jur, căci veselia e molipsitoare. Ca si tristetea, din păcate.

16 comentarii:

  1. ...sa ridicam veselia la nivel de arta:-))...la rang de...suprem...s-o constientizam in fiecare moment...ca un fel de schema logica...pe care o putem traduce in varii feluri...indiferent unde suntem...pe un varf de munte...sau in adancuri...

    RăspundețiȘtergere
  2. "Oamenii depresivi nu au mai multe experiente negative în viată decât ceilalti, dar le interpretează colorându-le în negru."

    Aici gresesti. Exista oameni care incep cu stangul, care sunt victime de la nastere, batjocoriti de cei carora ar trebui sa le spuna "mama", "tata". Desigur, unii sunt tari, altii puternici, dar exista oameni sustinuti, rasfatati, veseli, fara griji si oameni care, fara vina lor, au trecut numai prin incercari

    RăspundețiȘtergere
  3. @22.46

    E adevărat. Si multi dintre ei nu sunt depresivi.

    RăspundețiȘtergere
  4. Asa e. Sunt doar tristi si realisti.

    RăspundețiȘtergere
  5. @ ...just me...

    "...ca un fel de schemă logică..." M-ai dat gata. Si mi-a trecut veselia. Ba...parcă nu... :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu am văzut multi dintre ei. Nu tristetea îi caracterizează, desi situatia lor e tristă.

    RăspundețiȘtergere
  7. Uite, am citit undeva că în timp de război au fost mai putine nevoze depresive decât în timp de pace. E curios? Deloc. Când oamenii sunt implicati în lupta pentru supravietuire, nu mai au timp pentru ruminatii anxioase. Astfel de gânduri vin atunci când stai si le produci, când interpretezi negativ, când îti construiesti singur imaginea de perpetuă victimă, când te înfrătesti cu gândul cel trist si nu-l alungi ca pe un nepoftit.

    RăspundețiȘtergere
  8. Unde ai invatat sa ii invinovatesti pe depresivi? Asa scrie in manual? Bravo!

    RăspundețiȘtergere
  9. Hai, baga un Z pe fundul meu de ingamfat ordinar si treci mai departe!

    RăspundețiȘtergere
  10. Nu am acuzat pe nimeni. Poate recitesti comentariile mele. :) Si nu te cred îngâmfat, nicidecum ordinar. De ce esti atât de supărat?

    RăspundețiȘtergere
  11. @zorro...sa nu-ti treaca veselia:-))...vezi ca te monitorizez...

    RăspundețiȘtergere
  12. Un tânăr care rămăsese singur pe lume a căzut într-o depresie profundă si a decis să se arunce în fata trenului. S-a aruncat, doar că...trenul nu l-a ucis. I-a tăiat mâinile si picioarele, dar a rămas în viată. Tânărul a ajuns în spital si apoi la centrul de la Jucu. De atunci a început lupta sa cu viata. Ajutat de oameni, el, care până nu demult era singur si sănătos fizic, devenise un luptător. Trebuia să reînvete viata si supravietuirea, dar tristetea era de mult depăsită. A învătat să se bucure de ceea ce nu stia în urmă cu putin timp.

    RăspundețiȘtergere
  13. Foarte corect exemplul cu tanarul!
    O, de cate ori pretuim ceea ce am avut abia dupa ce nu mai avem...
    Daca am sti sa pretuim fericirea venita din lucruri marunte, daca am sti sa ne bucuram de fiecare rasarit, daca am spune in fiecare zi: "Doamne, multumim Tie pentru tot ce ne dai!" din adancul sufletului, depresiile ar fi lucruri nestiute de noi...

    RăspundețiȘtergere
  14. Povestioară de pe net:

    George este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l urăşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.

    Dacă cineva îl întreabă cum ii merge, el răspunde:

    "Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine!"

    E un optimist! Dacă un coleg are o zi rea, George reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei.

    Am devenit curios şi într-o zi l-am intrebat:

    "Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?"

    George îmi răspunse:

    "În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi: Pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu rău dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se întamplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ. De fiecare dată când cineva vine la mine să se lamenteze pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bună a vieţii."

    "Dar asta nu este întotdeauna aşa de usor" i-am spus.

    "Ba da, zise George, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influienţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să fii bine sau rău dispus. Până la sfârşit tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa".

    Dupa această discuţie am pierdut legătura cu George, fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea, când mă regăseam gândindu-mă la cuvintele lui, atunci optam pentru ceva în viaţă în loc să reacţionez la evenimente.

    Apoi am aflat că George a avut un accident groaznic la locul de muncă, a căzut de la 18 metri înălţime şi după o operaţie de 8 ore şi după o îndelungată spitalizare a ieşit având o placă de oţel în spate.

    M-am dus să-l văd şi l-am întrebat dacă se simte tot atât de bine.

    "Vrei să vezi cicatricile mele?"

    "Dar cum faci să rămâi pozitiv dupa ce ţi s-a întâmplat?

    "În timp ce cădeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fetiţa mea. Apoi, în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc."

    "Dar nu ţi-a fost frică?"

    "Atunci când m-au dus la spital şi am văzut expresiile feţelor surorilor şi doctorilor, mi-a fost frică, fiindcă era de parcă se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a întrebat dacă am alergie şi am răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunci am urlat: sunt alergic la gravitaţie! Toţi au izbucnit în râs şi eu le-am spus: acum operaţi-mă ca un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!"

    George m-a învăţat că în fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă deplină. Şi este inutil să fim mereu îngrijoraţi pentru mâine, fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gandi la problemele de mâine.

    La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri.

    RăspundețiȘtergere